Uneori, în România, să fii clientul unui hotel nu e o chestiune la care să se înhame oricine. E pentru cei aleși, pentru cei chemați. Să găsești o cameră poate fi obiectivul unei zile întregi. Se poate să simți nevoia să-ți iei o zi de concediu. Iar în perioadele de sezon de schi sau estival, proba începe să capete alura unei curse la olimpiadă.
Domeniul hotelier e învăluit de mister, de cețuri, de umbre. Trebuie să simți că meriți camera. Pleci ca Ulise pe mare și nu știi când și dacă te întorci. Pe site-ul hotelurilor, găsești uneori poze cu camere frumoase, pe ale căror perne ai vrea să-ți culci capul. Dar nu e așa simplu, oh, îndrăznețule călător. Uneori, nu găsești nici poze. Pui în mișcare rețele. Suni cunoștințe. Le chestionezi pe Sfânta Vineri și pe Zâna albinelor dacă nu cumva știu ele un hotel în localitatea X. Cum arată. Cât costă. Ai aflat, ai niște date, dar nu te pripi. Hotelierul îți vântură camera pe la nas. Nu-ți spune însă dacă ți-o și dă. Sau cât costă. Sau când. Dacă ea mai există sau a fost înhățată de altul, mai vrednic, mai mândru, mai destoinic. Și tu stai cu năsucul lipit de ecranul telefonului și plângi încetișor. Te uiți cu ochii arzând de dorință, ai vrea să găsești un indiciu care să-ți lumineze bezna rezervării. Un buton de rezervare. Ceva. Un semn din ceruri. Nimic.
Și atunci, încerci să te descurci, să treci probe de anduranță, de perseverență. Cauți adrese de email, numere de telefon. Scrii răvașe și te simți ca un adolescent îndrăgostit. Pândești căsuța de email să vezi dacă ți se răspunde. Dacă el va zice ”DA! Ești alesul! Avem o cameră în perioada cutare”.
Și George nu mai vine. Că poate recepționerul are guturai. Poate i-a picat netul. Poate mesajul tău l-a-nhățat vreo gheonoaie. Poate s-a pierdut printre strigătele altor disperați.
Timid, încerci la alții. El nu te-a vrut, poate te vor ei. Compui iar răvașe. Ești politicos, ți-ai tăiat și unghiile, ai batistuță curată. Lor le scrii pe Facebook. Iată, ești inovativ, încerci noi metode. Să vadă. Să se uite, să verifice. Crește tensiunea.
Așa e-n hotelăria românească. Palpitant. Cu tahicardie. Să simți că meriți camera, s-o iubești, să i te închini, nu așa, să vii tu, să bați din două taste, să vină confirmarea fără să o implori, să plătești din alte două taste și gata. Nuuu, camera se merită. Se câștigă. Pe aici, nu se trece. Sau se trece greu.
Unde te crezi, domnule? În epoca digitală?
După lupte și insistențe, iată, a venit emailul de confirmare. Cu greșeli de ortografie, dar a venit. Ești mândru. Îți vine să-l arăți vecinilor. Să-l printezi și să-l pui în ramă.
Vine ziua X. Îți vine să te-mbraci frumos. Te-ai zbătut atât. Merită.
Ajungi ostenit, după un drum de 6 ore pe Valea Prahovei, că s-a răsturnat un tir după Sinaia. Și visezi doar patul, patul și perna moale, cu lenjeria curată, de care te-ai îndrăgostit în poze. Și un pahar de cabernet sauvignon. Vezi, ăsta-i cusurul tău. Te grăbești. Vrei prea mult, prea acum.
Intri în hotel, dar afli că mai ai de trecut o probă:
- Fișa de cazare cui o lași, grăbitule?
Nț, nț. Și completează. Iar. Nume, prenume, telefon, CNP, adresă, durata șederii. Parcă mai spuseseși o dată toate astea, nu? Parcă da. Dar nu contează. Recepționerul vrea să se uite în ochii tăi și să se asigure că ești sincer. Că tu CHIAR vrei să stai acolo. Parcă nu-i vine a crede. Abia pe urmă, îți predă cheia la împărăție.
Ajungi sus. Ești prea obosit ca să chiui. Dar ai reușit. Ești printre cei aleși. Iată-te. Master of your castle. Of your room. Te-ai pupa singur. Dar decizi să comanzi o sticlă de vin. Suni la recepție. Nu răspunde nimeni. O fi făcut iar guturai. O fi adormit.
Adormi și tu, sperând că mâine va fi mai bine. Dimineața, te trezești în cântecul duios al aspiratorului. Ai uitat să pui semnul de ”nu deranjați”, nevolnicule. Unele voci, niște plăsmuitori de fantezii cu siguranță, jură că-n alte părți poți comanda de pe telefon sticla de vin, poți ruga tot de pe telefon să nu fii deranjat, poți cere mai multe prosoape și tot felul de năstrușnicii. Cu siguranță, sunt basme. Fantezii de oameni obraznici.
Îți fortifici condiția fizică urcând și coborând la recepție. Dai o aspirină recepționerului.
Cu plecarea, crezi că va fi mai ușor. Aș! Și să pleci e complicat. Iarăși vocile din capul tău spun că-n alte țări, îndepărtate, de la Apus, se poate să plătești totul de când ești încă-n cameră, se poate să faci check-out online, în halat și papuci. De pe telefon. Ei, drăcie, dar ce-o fi și telefonul ăsta? Baghetă magică. Decizi să ignori vocile, e capitalismul decadent care bagă oamenilor în cap tot felul de prostii ca să-i amețească și să vină cu dorințe imposibile, care le otrăvesc viața.
Când să ieși pe ușă, recepționerul strigă după tine. Ceva, de-un review. De feed-back. Unde să-l scrii? Pe ce? Cui s-o trimiți? Asta e, va trebui să achiziționezi un porumbel călător. Sau să dai drumul în mare unei sticle cu răvaș.