Este o frază tipică angajatorului român.

Zilele trecute, domnul Iohannis spunea că învățământul nu are nevoie de salarii mai mari, ci de schimbări de mentalitate. Ceea ce domnul Iohannis ignoră este că mentalitatea se schimbă tot cu bani, cu efort, cu programe. Nu de la sine. Și că schimbarea de mentalitate se face strategic, organizat, cu regândire a schemelor, suprimarea rolurilor și dezvoltarea altora noi.
În discursul de mai sus al angajatorului/managerului avem aceeași carență de mentalitate precum cea remarcată de domnul Președinte în învățământ.


Angajat și angajator se privesc la noi cu suspiciune, cu neîncredere.


Când ne prezentăm produsul și îi spunem managerului cât de mult va ușura munca angajaților săi, managerul ne privește cu suspiciune, de parcă am încerca să-l sabotăm și să-i dedulcim angajații la trândăvie. Pe managerul hotelurilor din România, nu pare să-l intereseze calitatea muncii, ci doar cantitatea. Din acest motiv, un angajat bun e un angajat obidit. Stresat, surmenat, încercănat, nefericit. Cu cât pare mai în jug, cu atât e mai de încredere, cu atât își merită mai abitir salariul. Angajatul mulțumit, fericit e dubios și suspectat a fi pierde-vară.
Cuvântul ”scârbici” îi amuză pe mulți. Le pare o găselniță deșteaptă. În aparență, e ceva distractiv, nevinovat. În esență, exprimă atitudinea multora față de jobul lor. Angajatul vine cu scârbă la serviciu, angajatorul îl plătește cu scârbă. Scârba s-a infiltrat, ca un lipici imund în relațiile de muncă.
Productivitatea și profitabilitatea nu ne preocupă. Ne detestăm, dar suntem nevoiți să continuăm, la scârbici, scârbavnica noastră relație. Ca într-o căsnicie forțată.


Ce resorturi psihologice îl fac pe angajator să-și dorească un angajat care muncește inutil?
Ce mecanisme, ce strategii îl fac să prefere să nu-și doteze angajații cu instrumente care le-ar mări productivitatea, care i-ar aduce și lui profit, care le-ar eficientiza activitatea? Care ar fi explicația pentru care unii hotelieri par să-și dorească să managerieze o plantație de secol XVIII și nu un hotel al secolului XXI?
Când le vorbești de retehnologizare, când le spui că software-ul se ocupă de sarcinile repetitive, de ”jug”, când le spui că angajatul are un cap, o minte, o pregătire, de care e, nu păcat, ci neprofitabil, să nu... profite, mai au un pic și te stropesc cu agheazmă.

De ce nu ai prefera ca angajatul să-și folosească timpul și eforturile pentru a găsi cele mai bune metode de promovare a hotelului? De crearea de pachete care să atragă clienți? De găsirea de parteneriate convenabile (la trei zile de cazare, o plimbare cu trăsura, o cină la un restaurant cunoscut etc)? Iar în timpul acesta, banda de producție continuă, nu stagnează, camerele se vând singure, pentru că asta înseamnă AUTOMATIZARE și asta face un SOFTWARE al zilelor noastre.
Nu există nimic rațional în a-ți pune recepționerii sau managerii de rezervări să introducă MANUAL rezervările din email, una câte una.
Nu există niciun argument, nu ajută cu nimic afacerii tale ca 40 la sută din timpul petrecut la muncă să fie ocupat cu operațiuni ”complexe”, de înaltă specializare, tip ”copy-paste”.
Nu există nicio explicație pentru care personalul de la housekeeping să nu fie notificat direct atunci când o cameră este eliberată și are nevoie de curățenie.
Nu există niciun argument pentru care să îi pui să facă manual ceea ce poate face o mașină, pentru care nu ți-ai dori o tehnologizare prin care clientul însuși, prin self-service, să fie implicat direct, ușurând munca angajaților tăi. Care nu, nu vor lenevi, ci vor deveni mai productivi, iar activitatea lor va fi una mai profitabilă.
Altele decât incompetența, lipsa de viziune crasă și teama.


Din fericire, există și excepții. Manageri care își doresc profit, nu angajați care să facă munci lipsite de sens pentru că lor le e teamă de altceva.
Manageri cărora nu le e teamă să „divorțeze” de răul cunoscut pentru a îmbrățișa noutatea benefică. Dar despre ei într-un articol viitor.